Dragă mea prietenă,

Cum probabil nu o să mai vrei vreodată să mă vezi, am niște gânduri închise în creier și trebuie să le eliberez.

Dintre noi două, tu ai fost tot timpul în centrul atenției. Tu ai fost aia mai frumoasă, mai deșteaptă, mai amuzantă, mai sociabilă, mai interesantă. Eu eram doar companioana ta si uneori „the wing-woman”. Nu am vrut asta. Nu am cerut asta. Și s-a născut o mică invidie. Am vrut să fim egale, de mică am vrut să pot să fiu ca tine, mi-ai fost un fel de exemplu de femeie. Dar nu m-ai ajutat cu nimic. Nici prin povești si morale și nici prin atitudinea ta.

Bineînțeles, te-am iubit și am crezut în tine, dar tu erai aici ca să profiți și ca să îți fie ție mai bine. Nu știu cât de mult te gândeai cu adevărat la mine. Am fost naivă și am crezut că e bine să te las sa decizi pentru mine. Dar eu nu aveam nevoie de niciun sfat de la tine, de fapt, aveam nevoie doar să mă regăsesc. Și asta nu a fost posibil până când am reușit să te exclud din viața mea.
Tu vezi binele și răul din toți oamenii, toate calitățile și defectele, le iei si le analizezi și de acolo decizi dacă omul e ok sau nu. Te grăbești mult să judeci fără să cunoști și să excluzi cu răutate oameni care poate sunt ok de fapt. Ești ipocrită. Analizezi defectele lor pentru că te simți amenințată de calități, poate. Nu știu și nici nu-mi pasă, sincer.

Ești o persoana negativistă, care nu e în stare să își asume responsabilități pentru fapte și urmări. Lucrurile care ți se întâmplă sunt așa din vina ta, tu le-ai atras prin atitudinea și gândirea ta. Am încercat să îți explic asta de atâtea ori… Dar tu nu suporți să nu ai dreptate sau să iei în considerare un alt punct de vedere; să aibă cineva altă opinie față de ceva ce tu crezi ca e greșit sau imoral, vai de el…
Insiști atât despre cât de importantă e comunicarea și cât de important e sa vorbești când tu nu poti purta o discuție normală cu cineva care crede altfel decât tine. Despre orice. Tot ce știi tu e bătut în cuie și așa trebuie să fie. Te-ai gândit vreo secundă că poate tu greșești? Sau că nu există corect sau greșit? Eu fac ce-mi place, tu mă judeci pe la spate. Da, știu cât căcat i-ai spus despre mine. Nici nu am fost curioasă ce. Cel mai probabil nu ai mințit, dar pe el nu pare să-l intereseze asta.

Vreau să înțelegi de ce mi-a fost așa de ușor să renunț la tine. Ești ca o bacterie care mănâncă tot ce e sincer și nu vede nimic în jur, își vede doar obiectivele. Te-ai răspândit în mine și in casa mea și ai făcut să fie totul cum ai vrut tu, cum ai știut tu că trebuie și e corect. Ai încercat să mă infectezi cu negativism și ai reușit o bună perioadă de timp.
Ce am avut noi două era de multă vreme doar o iluzie. Nu mai împărțeam de mult aceleasi credințe, valori morale și păreri. Nu mai aveam nimic în comun și nu mai stăteam împreună. Nu mai vorbeam și nici nu mai puteam să-ți povestesc nimic. Era linie dreaptă. Totul mort.

Mă simt foarte ușurată acum. Mi-a fost frică să tai coarda, dar iubirea m-a ajutat mult. Chiar dacă nu știam cât o să reziste și nici acum nu știu, iubirea asta mi-a dat putere. E o legătură prea puternică, probabil mult peste puterea ta de înțelegere. O fericire sinceră, pură și non-egoistă.

Am realizat toate astea după o vreme, la momentul respectiv eram confuză și pierdută, îndrăgostită până peste cap.

Vreau să înțelegi că tot ce s-a întâmplat e mult mai mult decât un complot împotriva ta, nimeni nu a intenționat să îți facă rău, ai fost prinsă la mijloc. Dar NOI nu suntem vinovați de suferința ta, pe care, până la urmă, singură ți-ai creat-o. Tu ai atras toate lucrurile astea spre tine. Dar cumva, sentimentul ăsta greșit față de tine ne-a unit și mai mult.

Înțelegi sau nu, sper din tot sufletul să te regăsești și tu.

P.S. No hard feelings.